Lectia de filozofie..

Am auzit azi, intamplator, o melodie pe care nu as asculta-o in alte conditii..
“No man is an island! That’s an empty saying!” Un cantec..o cantareata blonda, pe un mal auriu. Se uita la soare in timp ce repeta refrenul de mai sus. Decorul..un cliseu..refrenul..la fel si el. Cele doua clisee combinate : unul dintre adevarurile irefutabile ale umanitatii. Insulele erau odata parte a taramului din care acum plutesc departe. La fel si persoanele care din diverse motive aleg sa isi renege comunitatea si isi traiesc restul vietii in solitudine. Un naufragiat isi petrece zilele plin de sentimente contradictorii. Binecuvinteaza soarta, pentru ca i-a salvat viata, blestemand-o in acelasi timp ca l-a obligat sa traiasca pe un teritoriu necunoscut. Speranta de a fi salvat il ajuta sa supravietuiasca pe insula, asa cum de fiecare data singurele lucruri care il ajuta pe om sa treaca peste ziua de “azi” sunt lucrurile din interiorul sau.
Aristotel era convins ca omul este o fiinta sociala, menita sa traiasca ca parte a unei comunitati. Dar cand viata unui individ este intoarsa cu susul in jos, credintele filosofului sunt pur si simplu daramate. Un puternic cutremur sparge malul, si insulite se desprind din el pornind intr-o calatorie nesfarsita. Un tanar nu poate da un sens vietii sale si pleaca in cautarea lui. Dar, oricat de departe ar ajunge de locul de unde a plecat, legaturile din interior il vor face sa nu uite niciodata locul de unde calatoria a inceput. Asa cum insula pastreaza cateva din caracteristicile taramului din care s-a desprins, tanarul va pastra, poate chiar bine ascunse in inima sa, gandurile si amintirile de “acasa”.
Intr-o noapte, o furtuna porneste pe mare. Marinarii surprinsi nu au nici o sansa in fata furiei naturii. Corabia este distrusa, si toti oamenii morti. Toti mai putin unul, care este purtat de mare pe o insula. Recapatandu-si cunostinta, marinarul, la inceput, ii va multumi sortii. Dar, incet, recunostinta sa se va diminua, fiind inlocuita de frica si singuratate. Necunoscutul il inconjoara. De acum isi va trai zilele intre agonie si extaz, inima batundu-i doar pentru gandul de a fi salvat. Va trai doar pentru gandul de a fi iar intre 4 pereti, in siguranta. Dar oare este adevarata conceptia de siguranta intre 4 pereti? Ce se intampla daca aceasta conceptie este gresita? In Egiptul Antic se construiau capcane in peretii piramidelor pentru a-i pedepsi pe intrusii care indrazneau sa deranjeze somnul faraonului. Temnitele, camere cu 4 pereti, au adus moartea celor care au avut nesansa de a ramane blocati in ele. Intuneric, singuratate, frica, frig, numai umbre in jur. Din trecutul indepartat, omul s-a temut intotdeauna de umbre. In ciuda progreselor umanitatii, umbra a ramas vesnic compania tacuta a omului. Il urmeaza in calatoriile sale si ii deschide drumul spre intuneric. Deci unde este aici siguranta intre 4 pereti? Singurii pereti pe care omul ar trebui sa ii stie sunt vantul si un acoperis deasupra capului. Marginile orizontului, singurele margini care ar trebui sa il opreasca. Dar omul este limitat. Peretii gri, construiti de el singur, ii strivesc aripile. Curand, aripile nu vor mai creste la fel, deoarece cu fiecare idee care moare, peretii se inchid mai mult si mai mult.
Pe de alta parte, sunt oameni care se izoleaza in religie. Soarta ii ajuta sa continue, credinta ca Cel de sus priveste asupra lor le da putere. Religia este insula lor de liniste in oceanul tulburat al vietii. Dar, aceasta insula nu este un teritoriu nelocuit. Un om gaseste nu numai comfort si pace in religie, gaseste de asemenea companie si intelegere. Un suflet puternic va fi intotdeauna sigur cand va crede, si nu va ezita sa raspunda, cand va fi intrebat daca viata merita traita. O lumina puternica din ochii lui va da raspunsul cu voce puternica.
Ramane cea mai mare categorie de oameni, care aleg sa isi traiasca viata in comunitate, alaturi de ceilalti indivizi. Cu ce se deosebesc ei de restul oamenilor? Nu mai au sentimente? Au o siguranta ca se pot baza pe cei din jur? Poate. Dar sa nu uitam ca in viata totul este relativ..sentimentele, relatiile, viata in general. Gresesc? Se poate, dar asta este doar conceptia mea.
Deci..chiar daca este naufragiat pe o insula pustie, pierdut intr-o rugaciune intr-o pestera, doar in compania animalelor…fie ca este pierdut in sine, sau ca este intr-o biserica, inconjurat de altii ca el…fie ca este intr-o comunitate..omul nu poate rupe in totalitate lanturile care il leaga de restul lumii. Gandirea, conceptiile,sentimentele graiul in sine raman parte a unui om..oriunde s-ar afla.