Lectia de filozofie..

Am auzit azi, intamplator, o melodie pe care nu as asculta-o in alte conditii..
“No man is an island! That’s an empty saying!” Un cantec..o cantareata blonda, pe un mal auriu. Se uita la soare in timp ce repeta refrenul de mai sus. Decorul..un cliseu..refrenul..la fel si el. Cele doua clisee combinate : unul dintre adevarurile irefutabile ale umanitatii. Insulele erau odata parte a taramului din care acum plutesc departe. La fel si persoanele care din diverse motive aleg sa isi renege comunitatea si isi traiesc restul vietii in solitudine. Un naufragiat isi petrece zilele plin de sentimente contradictorii. Binecuvinteaza soarta, pentru ca i-a salvat viata, blestemand-o in acelasi timp ca l-a obligat sa traiasca pe un teritoriu necunoscut. Speranta de a fi salvat il ajuta sa supravietuiasca pe insula, asa cum de fiecare data singurele lucruri care il ajuta pe om sa treaca peste ziua de “azi” sunt lucrurile din interiorul sau.
Aristotel era convins ca omul este o fiinta sociala, menita sa traiasca ca parte a unei comunitati. Dar cand viata unui individ este intoarsa cu susul in jos, credintele filosofului sunt pur si simplu daramate. Un puternic cutremur sparge malul, si insulite se desprind din el pornind intr-o calatorie nesfarsita. Un tanar nu poate da un sens vietii sale si pleaca in cautarea lui. Dar, oricat de departe ar ajunge de locul de unde a plecat, legaturile din interior il vor face sa nu uite niciodata locul de unde calatoria a inceput. Asa cum insula pastreaza cateva din caracteristicile taramului din care s-a desprins, tanarul va pastra, poate chiar bine ascunse in inima sa, gandurile si amintirile de “acasa”.
Intr-o noapte, o furtuna porneste pe mare. Marinarii surprinsi nu au nici o sansa in fata furiei naturii. Corabia este distrusa, si toti oamenii morti. Toti mai putin unul, care este purtat de mare pe o insula. Recapatandu-si cunostinta, marinarul, la inceput, ii va multumi sortii. Dar, incet, recunostinta sa se va diminua, fiind inlocuita de frica si singuratate. Necunoscutul il inconjoara. De acum isi va trai zilele intre agonie si extaz, inima batundu-i doar pentru gandul de a fi salvat. Va trai doar pentru gandul de a fi iar intre 4 pereti, in siguranta. Dar oare este adevarata conceptia de siguranta intre 4 pereti? Ce se intampla daca aceasta conceptie este gresita? In Egiptul Antic se construiau capcane in peretii piramidelor pentru a-i pedepsi pe intrusii care indrazneau sa deranjeze somnul faraonului. Temnitele, camere cu 4 pereti, au adus moartea celor care au avut nesansa de a ramane blocati in ele. Intuneric, singuratate, frica, frig, numai umbre in jur. Din trecutul indepartat, omul s-a temut intotdeauna de umbre. In ciuda progreselor umanitatii, umbra a ramas vesnic compania tacuta a omului. Il urmeaza in calatoriile sale si ii deschide drumul spre intuneric. Deci unde este aici siguranta intre 4 pereti? Singurii pereti pe care omul ar trebui sa ii stie sunt vantul si un acoperis deasupra capului. Marginile orizontului, singurele margini care ar trebui sa il opreasca. Dar omul este limitat. Peretii gri, construiti de el singur, ii strivesc aripile. Curand, aripile nu vor mai creste la fel, deoarece cu fiecare idee care moare, peretii se inchid mai mult si mai mult.
Pe de alta parte, sunt oameni care se izoleaza in religie. Soarta ii ajuta sa continue, credinta ca Cel de sus priveste asupra lor le da putere. Religia este insula lor de liniste in oceanul tulburat al vietii. Dar, aceasta insula nu este un teritoriu nelocuit. Un om gaseste nu numai comfort si pace in religie, gaseste de asemenea companie si intelegere. Un suflet puternic va fi intotdeauna sigur cand va crede, si nu va ezita sa raspunda, cand va fi intrebat daca viata merita traita. O lumina puternica din ochii lui va da raspunsul cu voce puternica.
Ramane cea mai mare categorie de oameni, care aleg sa isi traiasca viata in comunitate, alaturi de ceilalti indivizi. Cu ce se deosebesc ei de restul oamenilor? Nu mai au sentimente? Au o siguranta ca se pot baza pe cei din jur? Poate. Dar sa nu uitam ca in viata totul este relativ..sentimentele, relatiile, viata in general. Gresesc? Se poate, dar asta este doar conceptia mea.
Deci..chiar daca este naufragiat pe o insula pustie, pierdut intr-o rugaciune intr-o pestera, doar in compania animalelor…fie ca este pierdut in sine, sau ca este intr-o biserica, inconjurat de altii ca el…fie ca este intr-o comunitate..omul nu poate rupe in totalitate lanturile care il leaga de restul lumii. Gandirea, conceptiile,sentimentele graiul in sine raman parte a unui om..oriunde s-ar afla.

Cumparaaaaati?

"Cum sunt? Va vin?" Ma lupt incontinuare cu prima pereche de pantaloni din varful de haine pe care l-am luat cu mine in cabina de proba si ignor intrebarea de dincolo de perdea. Nu se poate sa ma intrebe pe mine, ca nici nu a trecut un minut de cand am intrat.
"Domnisoara, va viiiiiin??" Neeah, nu pe mine ma intreaba. Abia am apucat sa imi dezleg sireturile..
"Cum sunt? Va sunt buni?!?!" Hai sa verific totusi..sa nu cumva sa creada femeia ca am adormit...in cazul in care pe mine ma intreaba. Ma bag pe dupa perdea si scot un cap catre vanzatoare..
"Va vi..."
"Stiu..vreti sa stiti cum imi vin. Daca va intereseaza cum imi vine cracul drept, as zice ca binisor. Mai intrebati-ma asa vreo trei minute si va spun si de stangul."
Cum mi-a pierit cheful de a mai proba ceva acolo, ma imbrac si o las pe vanzatoare sa-si revina din mirare si sa bombaneasca despre educatia mea...si ma intrept spre magazine mai putin primitoare. Dar..vorba aceea.."ai grija ce iti doresti!" Vad intr-o vitrina un tricou dragut, deci intru. Astept sa aud o voce stridenta care ma intreaba ce doresc, dar nici gand de asa ceva.. In afara de un miros intepator de usturoi..provenit, mai mult ca sigur, de la vreo felie de salam sau vreo shaworma, nimic nu anunta vreo urma de picior uman prin apropiere. Iau tricoul de pe umeras si merg dupa mirosul de usturoi. Am asa o banuiala ca undeva pe traseul usturoiului o gasesc si pe vanzatoare.
"Doriti sa cumparati?" , aud o voce estompata de mancarea cu miros puternic de usturoi.
"Pai as vrea intai sa probez.."
"A!" zice ea lamurita si se intoarce la mancarea ei.
Nu..ca nu o condamn deloc..daca vorbesti cand mananci, te poti alege cu niste gaze la stomac de toata frumusetea.. Dar noroc ca exista Activia de la Danone!
Ma simt ca acasa..probez tricoul, il pun la loc, ies..ca oricum nu aveam cui sa-l platesc daca vroiam sa il cumpar..
Incepe sa imi placa la cumparaturi si ma gandesc serios sa infiintez un fan club pentru Clubul Vanzatoarelor care Descurajeaza Comertul! Pai n-am ajunge, oare, la sapa de lemn daca nu ar exista ele sa vegheze asupra bunastarii noastre? N-ai bani in buzunar? Te miros de la o posta...au un fler fetele astea. Iti arunca o privire severa de "esti-sigur-ca-iti-permiti-sa-intri-aici", apoi iti urmaresc fiecare miscare..sa nu cumva sa fii bolnava de cleptomanie.. Asa ca nu cumperi nimic.
Li se pare lor ca esti genul "cine-stie-fata-cui-e-sau-cu-cine-se-culca-de-are-atatia-bani"?
"Vaaaai, dar ce bine va vin acesti pantaloni! Sa cautam si o bluzita care sa se asorteze?"
"Nu..multumesc.."
"Un sacouas..un hanorac?"
"Nu..nu e nevoie.."
"Atunci poate doriti pantalonii si pe kaki?"
Si uite asa..iar nu cumperi nimic pentru ca te simti brusc jefuita..ca sa nu mai vorbim de amintirea cizmelor cu un numar mai mici, cumparate de gura unei vanzatoare mult prea "amabile"!
Serios acum..nu inteleg cine a scos zvonul ca shoppingul ar fi relaxant.. Aaa..poate doar o vanzatoare...

Si daca?

Exista intalniri compuse dintr-un zambet si o privire, o intamplare la care ai fost martor fara voie..atat..fara nici o vorba. Cum oare au acestea forta sa ne marcheze memoria si destinul? Ai trait asta cel putin o data in viata..stiu sigur! O privire care a durat doar o secunda..poate doua. Apoi chipul necunoscutului a disparut pentru totdeauna..purtat de valul multimii. O intamplare care te-a marcat.. S-a intamplat pe strada, intr-un magazin, sau poate in metrou. De atunci a trecut un an, doi..zece. Intre timp ai avut un prieten, doi, trei..ai trecut prin multe si ai vazut destule..
Multe s-au petrecut..dar acel chip sau imagine ti-a transmis un mesaj si a ramas adanc tiparit, de parca l-ai fi vazut ieri. Fie chemata..fie venind pe neasteptate din coltul ei de memorie, imaginea aduce cu ea un regret confuz, un parfum cu iz amarui..senzatia unei pierderi..
Te-ai intrebat de atunci de multe ori..oare persistenta acelui chip fugar e doar o iluzie, ca multe altele? Sau poate acela in fost momentul in care ai trecut pe langa ceva esential, cand desi "magnetul" a dat semnalul, ai ezitat..ratant astfel poarta prin care ai fi intrat intr-un destin paralel.. Si nu te poti abtine sa nu te gandesti: nu cumva ar fi fost un destin mai fericit? Nu cumva iti era de fapt..sortit?!?
Am fost tentata si eu sa speculez de cateva ori pe marginea intalnirilor spontane si posibil providentiale. Am in arhiva afectiva cateva astfel de momente, de cotituri de drum provocate de o prezenta masculina, o intamplare marcanta...si le pastrez nu ca pe posibile si ratate invitatii la un alt traseu, la alta soarta...ci ca pe "borne" ale existentei mele..
Mai scot din cand in cand din sertare aceste flashuri ale memoriei, le mai slefuiesc putin..ma bucur, ma intristez si ma minunez ca mi-a fost dat sa imi marcheze calea..

Transportul in comun

Ador sa merg cu autobuzul! Nu se compara cu nimic pe lume! Metroul? Neah..nu este chiar atat de aglomerat si parca e mai liniste..plictisitor chiar in comparatie cu autobuzul : nu se lupta nimeni sa prinda un loc pe scaun, plutesc tacuti spre un loc retras si se cufunda in visare. Cu autobuzul e altceva: fiecare calatorie este o lectie de viata. Pana nu te-ai urcat in autobuz, nu simti ca traiesti. Cele 200 de persoane care incap in el sunt ca o comunitate. Cand ajungi la capatul cursei poti sa-ti bati vecinul pe umar si sa-i spui : "This is the beginning of a beautiful friendship!" (sunt sanse mari sa nu priceapa o vorba, dar nu-i problema). La urma urmei, ati respirat cateva zeci de minute acelasi aer fierbinte, condimentat cu praf si miros de transpiratie ( pe timp de vara) sau v-ati incalzit reciproc impartind acelasi sfert de metru liniar ( pe timp de iarna). Eu, una, am avut multe de invatat de la colegii mei calatori. Mai ales de la cei de la varsta a treia in sus. Daca ai cativa prin preajma, e ca si cum ai face facultatea de medicina..dupa numai o saptamana de mers cu autobuzul pot sa-mi identific orice boala si stiu exact care e tratamentul. Acum ma suspectez de diabet. A avut o doamna la vreo 60 de ani, care tocmai cumparase de la tarani branza autentica de oaie. Si-a cerut scuze pentru miros, asa ca n-a mai comentat nimeni in afara de vreo 2 "obraznicaturi de fete" care s-au urcat la doua statii mai incolo si s-au albit pe loc la fata ( probabil ca nu mancasera nimic de dimineata si mirosul de aliment lactat le-a facut pofta).
- Ia uite, fataaa, au intrat babele in descompunere!
Pana aici le-a fost..saracutele. Cred ca a fost cel mai rapid transfer al centrului atentiei la care am asistat vreodata.
- Da' voua nu va e rusine, maica?
- Sunt prost crescute, asa e tineretul din ziua de azi!
- Asa le-a invatat parintii!
- Pe vremea mea....
Etc, etc, etc... Dar :
- Ia lasati copiii in pace! Ai imputit tot autobuzul, cucoana! zice o tanti care a castigat pe loc simpatia minoritatii cu varste cuprinse intre 12 si 45 de ani (nu conteaza la ce ora incerci sa mergi cu autobuzul, "clubul pensionarilor care au iesit la plimbare" il intrece pe cel al reprezentantilor populatiei active care "merge undeva pentru ca are treaba").
Revenind..
Hai sa ne intoarcem la diabet..cica daca iti vine sa bei apa "fara numar, fara numar, fara numar", mananci sare cu lingura si te indopi cu dulciuri, ala esti! Diabet scrie pe tine! De competenta doamnei nu puteam sa ma indoiesc, pentru ca atat dansa cat si vreo doua prietene au patit la fel. Plus ca e un nou trend sa iti petreci restul timpului in care nu esti in autobuz, la doctor.. Stiti voi..trebuie sa stii mereu tot ce se petrece acolo.
Bine..treaba cu diabetul era floare la ureche pe langa by-pass-ul sotului ei. Ne-a povestit tuturor cu lux de amanunte ce s-a intamplat..puteai sa juri ca a fost in sala de operatii. Si toata familia a venit la spital.. Numai scarba de cumnata-sa a stricat totul..ba n-a venit..ba a venit si era "ciufuta". La naiba!
Cand a trebuit sa coboare tanti, mai ca mi-a venit sa o rog sa lase doar branza in statia respectiva si ea sa ne mai povesteasca de-ale vietii. Bine ca mi-a trecut repede! Pe vremuri, imi luam o carte, un ziar, o revista pentru drum..ca sa indulcesc traficul capitalei. Normal ca am renuntat. Nu-mi mai cumpar nimic..ca aflu tot ce ma intereseaza de la poporul de varsta a treia. Pro si contra guvern, accidente, scorurile etapei in caz ca am ratat ceva, vremea.. Sunt un om mult mai informat si pentru asta trebuie sa multumesc RATB-ului care are grija sa nu fim niciodata prea putini in autobuz, lucru care ar insemna saracie de idei si lipsa de informatii.
Tu ce boli poti sa recunosti? :))

Sad but true

Romanul e ghinionist..am ajuns eu la concluzia asta! :-j Pur si simplu nu e lasat sa isi faca treaba! Adica..fix cand il apuca si pe el cheful de munca..ei ca sa vezi.."se suna"! Mama lui de ceas! Si ce face romanul? Pai nu mai are ce face..ofteaza, se consoleaza cu "si maine e o zi", lasa balta jumatate de ziar necitita, isi baga pila de unghii si acetona in gentuta, inchide site-ul cu pariuri sportive si se duce acasa. Pentru ca trebuie sa se duca acasa..doar si acolo are o gramada de treburi de facut desi e obosit! Telenovela cine o mai vede? Si uite asa s-a mai scurs o zi din viata asta plina de greutatile si responsabilitatile muncii.
Ieri am fost o nesimtita! Dupa o zi intreaga de sunat la informatii CFR, n-o sa credeti (nici mie nu mi-a venit sa cred, de-aia am intrebat de doua ori : "Informatiile? Chiar informatiile?"), dar mi-a raspuns o doamna care cred ca era al dracului de obosita.
- Da don'soara, informatiile, ziceti odata ca n-am toata ziua la dispozitie. EU trebuie sa raspund toata ziua la telefon!
- Sar'na, ma scuzati..lasati ca ma uit pe internet! zic eu rusinata
- Pai puteai sa faci asa de la inceput, don'soara!
M-am simtit foarte prost ca am deranjat-o..sincer. Desi nu m-am putut abtine de la o intrebare rautacioasa : daca toti ne-am folosi numai de internet..care ar mai fi rostul ei acolo?
Dar preferatii mei sunt taximestristii! Deschizi portiera...
- Liber? zic eu
- Unde mergeti? zice el
- Asta inseamna ca e liber? zic eu
- Depinde! zice el
- Cum dom'ne, depinde? zic eu
- Pai eu am treaba in Dristor. Acolo merg! zice el
- Adica nu e liber! zic eu
- Ba da! zice el
M-am gandit sa merg pana in Dristor, ca sa ii fac omului un serviciu, dar eu aveam treaba in Militari, asa ca am renuntat. M-am facut rea: p-asta nu vreau sa-l ajut sa fie platit doar pentru ca exista!